Legenda vie Raul Madrid

Azi am zabovit minute bune asupra unui articol de suflet scris de Cristian Geambasu, editorialist gsp, la adresa celui mai bun jucator din istoria echipei spaniole Real Madrid. Si aici l-am numit pe Raul Gonzalez Blanco. Va invit sa-l lecturati pentru a intelege ce inseamna devotamentul si loialitatea fata de un club a unui jucator de fotbal care a crescut, a evoluat si a ajuns prin munca, daruire si performanta simbolul echipei. De aceea echipei i se mai spune si Raul Madrid. Si aici nu vorbim de orice echipa ci de cea mai galonata si cu cel mai bogat palmares dintre toate cele existente.

Raul, astazi in varsta de 31 ani, si-a inceput cariera la grupele de copii si juniori ale rivalei Atletico Madrid. Dar odata cu desfiintatea acestora de catre regretatul Jesus Gil y Gil, a ajuns in curtea Realului. Si aici avea sa ramana pana in ziua de azi. Si sa ajunga stindardul echipei. O echipa care a fost in timpul presedentiei lui Florentino Perez inabusita cu vedete. Si totusi Raul a rezistat, a trecut prin perioade grele, a ajuns si pe banca de rezerve in unele momente dar atitudinea sa de invingator, daruirea si implicarea totala pe care o manifesta atat in timpul jocului dar si la antrenamente, simplitatea si modestia de care a dat dovada in viata extrasportiva l-au impus intotdeauna printre cei mai buni jucatori ai echipei. Si odata cu acestea a venit si suportul tribunei. Raul e un simbol nu numai pentru club ci si pentru suporteri. Un motiv de mandrie si un exemplu demn de urmat. Daca pe langa talent mai pui si suflet si daruire poti ajunge departe. Recompensele vor veni de la sine.

Raul a fost norocos si prin prisma faptului ca nu a avut accidentari majore de-a lungul carierei. Astfel a reusit sa atinga si sa doboare majoritatea recordurilor atat ale clubului sau, Real Madrid, cat si ale fotbalul spaniol si international. Si inca mai poate dobora recorduri sau sa le impinga pe cele detinute la limite foarte greu de atins macar pentru generatiile viitoare.

Unul din secretele reusitei sale a fost respectul pe care l-a impus pe teren. Tot timpul concentrat asupra jocului, bataios la orice minge dar nu mai departe de litera regulamentului, a inteles ca fotbalul trebuie jucat in spirtul fair-play-ului si a reusit performanta de a nu primi vreodata un cartonas rosu. Si asta a impus un respect si din partea adversarilor.

Cariera sa nu a fost insa incununata de toti laurii pe care i-ar fi meritat. Unul esential ii lipseste pe plan personal: Balonul de Aur. Alaturi de Maldini il vad ca pe unul din cei mai indreptatiti jucatori care ar fi putut castiga acest trofeu dar nu a reusit. Nici Hitchcock nu a castigat vreun Oscar sau Ghandi vreun premiu Nobel pentru pace desi ambii ar fi meritat-o pe deplin.

Ce m-a surprins placut in articolul mai sus mentionat a fost faptul ca nu existat nici macar un comentariu ofensator sau nelalocul sau. Desi e vorba despre un blog si sunt foarte multi suporteri ai rivalei Barcelona. Asta inseamna un mare jucator. Unul in care si rivalul isi scoate palaria si ii recunoaste valoarea.