Cantecul de lebada al unui presedinte

Seara de miercuri. Orange film. Prin urmare am zis ca trebuie rezervare. Am mai mers odata la Multiplex fara rezervare miercuri seara cu niste prieteni si am sfarsit prin a bea o bere; totul era vandut si era si o hoarda imensa la coada. Miercurea aceasta am schimbat locul de vizionare. Mentionam zilele trecute ca sunt 2 filme din categoria Oscarurilor care ruleaza in aceasta perioada si pe care vreau sa le vizionez. Changeling l-am vazut deci a venit randul lui Frost/Nixon (2008). Cityplex a fost ales datorita programarii excelente a filmului: ora 19:00. La 19 fara 5 minute eu si DB eram primii care intram in sala. De gresit sala n-aveam cum pt ca doar una era deschisa si sunt doar 4 in total. La film am asistat 12 persoane. Asta a fost maximul pentru ca la final mai eram numai vreo 9. Si asta intr-o sala de 138 scaune. Inteleg ca nu e tocmai un film comercial, titlul nu atrage, ba din contra, dar ma asteptam la ceva mai multa ingramadeala fie si prin prisma nominalizarilor la Oscar.

Sa revenim la filmul propriu-zis. Ron Howard reuseste din nou sa transpuna pe pelicula o intamplare adevarata in care reuseste atat de bine sa imbine realul cu fictivul si in care privitorul este captivat in permanenta si nu exista momente moarte. Aici reuseste tot acest spectacol prin introspectie. Pare totul deghizat intr-un documentar in care sunt intervievate personajele secundare actiunii si sunt introduse calupuri de imagini ce prezinta adevarata desfasurare a faptelor.

Filmul relateaza povestea seriei de interviuri realizata de britanicul David Frost cu presedintele demisionar Richard Nixon, cunoscuta sub numele de The Nixon Inteviews, program care a reusit cea mai mare audienta pentru un interviu pe teme politice, 45 milioane telespectatori, record care inca mai rezista si astazi. Se prezinta atat interviurile cat si momentele premergatoare acestuia, pregatirea si studiul de caz, inclestarea din spatele camerelor si disputa pe plan mental a celor doi protagonisti.

Foarte bine se integreaza in film actorii secundari care dau consistenta si tenta de autenticitate necesara pentru un astfel de film. Dintre ei se evidentiaza Kevin Bacon in rolul eternului subordonat loial, atotcunoscator si bun la toate, Oliver Platt si Toby Jones.

Dar laurii revin in special celor doi protagonisti care intruchipeaza personajele ce dau si titlul acestui film. Frank Langella reuseste sa ii dea lui Nixon aura de megalomanie, putere si glorie specifica unui personaj de asemenea calibru. In multe momente chiar am crezut ca-l ascult pe Nixon. Nominalizarea sa este binemeritata. Michael Sheen reuseste si el un rol bun dar care este eclipsat de personajul Nixon.

Este de apreciat montajul care reuseste sa dea veridicitate ansamblului si sa surprinda momentele cheie ale interviului si nota regizorala a lui Ron Howard care alterneaza cadrele lungi cu cele scurte pentru a surprinde la maxim tensiunea ce inconjura filmarea acelui interviu si mai ales finalul si chipul lui Nixon dupa recunoasterea si asumarea greselilor facute.

Per total un film bun cu un subiect greu digerabil amatorilor de filme comerciale. Sanse la Oscar i-as da doar pentru regizor (dintre categoriile mari). Frank Langella are competitori prea titrati in acest an pentru a emite vreo pretentie. 8/10