Demisia!

Totul a inceput frumos...



... si a continuat dezastruos.

Nu credeam ca voi vedea un meci mai slab ca cel cu Dinamo. L-am vazut. Rapidul a parut echipa mai dezmortita, mai tehnica si mai capabila. Dar parca n-aveau dorinta. Gaura din conturi se vedea si pe teren. Nu avea nicio dorinta de mai mult. Se complaceau in incalceala jocului.

La Steaua se poate remarca nimicul. O singura idee tactica (pasa pe extrema si centrarea la Doamne-ajuta), lipsa mijloc (Plesan era bezmetic si Tiago alerga in gol), gauri mari in aparare, atac nesprijinit de nimeni, etc. Lacatus a fost mare ca jucator. Dar ca antrenor e zero. Jucatorii joaca ce stiu dar mai ales ce sunt invatati.

Pana de curand credeam ca echipa pititcilor cu Dinita, Fl Dumitru, Pompilica, Paduret era cea mai slaba pe care-am vazut-o eu pe Ghencea. M-0am inselat. Macar aia au luat un titlu. Si din ciulucurile alea Olaroiu a reusit sa faca o echipa de semifinale UEFA. Astia platiti de cateva ori mai bine sunt incapabili de a obtine un loc in primele 7-8. Cred ca e cea mai mare contraperformanta din istoria Stelei.

Si dupa toate acestea, in loc sa pui capul in pamant si sa suporti dojenelile suorterilor tu te duci si sarbatoresti cu ei ca la victorie. Chiar daca ei ti-o cer, ar trebui macar sa ai bunul simt de a te abtine. Daca iti place sa fii aclamat, trebuie sa-ti asumi si riscul de a fi contestat. Si de aceasta data, pe buna dreptate.

Legenda vie Raul Madrid

Azi am zabovit minute bune asupra unui articol de suflet scris de Cristian Geambasu, editorialist gsp, la adresa celui mai bun jucator din istoria echipei spaniole Real Madrid. Si aici l-am numit pe Raul Gonzalez Blanco. Va invit sa-l lecturati pentru a intelege ce inseamna devotamentul si loialitatea fata de un club a unui jucator de fotbal care a crescut, a evoluat si a ajuns prin munca, daruire si performanta simbolul echipei. De aceea echipei i se mai spune si Raul Madrid. Si aici nu vorbim de orice echipa ci de cea mai galonata si cu cel mai bogat palmares dintre toate cele existente.

Raul, astazi in varsta de 31 ani, si-a inceput cariera la grupele de copii si juniori ale rivalei Atletico Madrid. Dar odata cu desfiintatea acestora de catre regretatul Jesus Gil y Gil, a ajuns in curtea Realului. Si aici avea sa ramana pana in ziua de azi. Si sa ajunga stindardul echipei. O echipa care a fost in timpul presedentiei lui Florentino Perez inabusita cu vedete. Si totusi Raul a rezistat, a trecut prin perioade grele, a ajuns si pe banca de rezerve in unele momente dar atitudinea sa de invingator, daruirea si implicarea totala pe care o manifesta atat in timpul jocului dar si la antrenamente, simplitatea si modestia de care a dat dovada in viata extrasportiva l-au impus intotdeauna printre cei mai buni jucatori ai echipei. Si odata cu acestea a venit si suportul tribunei. Raul e un simbol nu numai pentru club ci si pentru suporteri. Un motiv de mandrie si un exemplu demn de urmat. Daca pe langa talent mai pui si suflet si daruire poti ajunge departe. Recompensele vor veni de la sine.

Raul a fost norocos si prin prisma faptului ca nu a avut accidentari majore de-a lungul carierei. Astfel a reusit sa atinga si sa doboare majoritatea recordurilor atat ale clubului sau, Real Madrid, cat si ale fotbalul spaniol si international. Si inca mai poate dobora recorduri sau sa le impinga pe cele detinute la limite foarte greu de atins macar pentru generatiile viitoare.

Unul din secretele reusitei sale a fost respectul pe care l-a impus pe teren. Tot timpul concentrat asupra jocului, bataios la orice minge dar nu mai departe de litera regulamentului, a inteles ca fotbalul trebuie jucat in spirtul fair-play-ului si a reusit performanta de a nu primi vreodata un cartonas rosu. Si asta a impus un respect si din partea adversarilor.

Cariera sa nu a fost insa incununata de toti laurii pe care i-ar fi meritat. Unul esential ii lipseste pe plan personal: Balonul de Aur. Alaturi de Maldini il vad ca pe unul din cei mai indreptatiti jucatori care ar fi putut castiga acest trofeu dar nu a reusit. Nici Hitchcock nu a castigat vreun Oscar sau Ghandi vreun premiu Nobel pentru pace desi ambii ar fi meritat-o pe deplin.

Ce m-a surprins placut in articolul mai sus mentionat a fost faptul ca nu existat nici macar un comentariu ofensator sau nelalocul sau. Desi e vorba despre un blog si sunt foarte multi suporteri ai rivalei Barcelona. Asta inseamna un mare jucator. Unul in care si rivalul isi scoate palaria si ii recunoaste valoarea.

Scuza perfecta

Dupa meciul Romania-Lituania, terminat cu scorul de 0-3, trebuia sa vorbeasca si antrenorul nostru Victor Piturca. El n-ar fi vrut dar n-ai cum sa mai eviti o confruntare cu opinia publica dupa un astfel de dezastru. Se pare totusi ca noi ne pripim. Nu pare sa fi fost chiar un dezastru. Era chiar un rezultat asteptat. Asta ne spune selectionerul nostru.

"Am prins o seară proastă, am jucat foarte slab. Am pierdut de o manieră categorică, nu mai e nimic de spus. De ce să fiu supărat pe jucători, nu am de ce, orice echipă din lume a trecut prin momentele astea. Eu ştiam că va veni un astfel de moment, dar asta e situaţia. Nu cred că e un rezultat ruşinos, se întâmplă în fotbal astfel de episoade. Nu suntem imbatabili, s-a dovedit asta. Eu am spus că Lituania este de nivelul nostru, nu m-a crezut nimeni, cred că Lituania va mai face surprize."

Deci inainte de meciuri ne spui ca vrem 6 puncte din meciurile astea 2 si acum vii si ne spui ca nu e o catastrofa? Pai n-am mai luat 3 goluri diferenta acasa de la 5-2 cu Danemarca (si acum imi vin in minte imaginile cu danezii iesiti la incalzire si care luau balonul in mana si dadeau cu el de pamant sa vada cum sare nisipul). Acum nu mai merge scuza cu gazonul. Nici asta cu lipsa lui Mutu si Chivu. Cu Lituania si la o astfel de diferenta nu prea mai poti invoca asa ceva. La un gol diferenta poate mai mergea. Ghinionul nici el nu prea mai intra in discutie. Nu am jucat mai nimic ca sa-l invocam. Ce a ramas? Pai discursurile de lemn dinaintea meciurilor. Cand plini de politete spunem ca adversarul nu trebuie subestimat si ca meciul e greu si toate celelalte vorbe de protocol. Astea ne-a mai ramas si de asta ne agatam. Nu avem niciodata demnitatea de a recunoaste ca am fost lamentabili si ca n-avem nicio scuza pentru un asemnea scor. Practic de neprezentare. Pai daca Lituania e de nivelul nostru inseamna ca suntem jos domne. Jos rau. Si cuvintele astea venind din partea antrenorului principal e si mai grav. Mai ales cand o mai invoci si ca scuza. Daca ne situezi la nivelul asta atunci lasa-ne si du-te. Lasa pe altul care are macar pretentia de a fi langa Turcia, Grecia, Suedia ca nu-mi permit sa zic de Spania, Germania, Anglia si toate celelalte echipe de prima mana.

Acum mergem in Feroe. Banuiesc ca tanjim dupa un egal. Ca e greu cu scandinavii. Drumul e si el lung. Baietii vor resimti oboseala. Feroe nu e de neglijat. Vom intalni un adversar motivat de infrangerea suferita de noi... (mai departe il las pe domnul Piturca sa continue)

Tara fara obiectiv

Nu sunt un cunoscator al handbalului. Sunt doar un chibit. Ma uit numai cand joaca nationala. Inainte de olimpiada, toti porneam convinsi ca dupa atatia ani (nici nu mai stiu cati), luam si noi o medalie olimpica la un sport de echipa (in afara gimnasticii). Practic obiectivul era stabilit si toti, inclusiv sportivi si oficiali, credeam in el.

Incepe olimpiada. N-am apucat sa vad niciun joc din pricina orelor de desfasurare. Unii mai si presteaza in timpul zilei. Am fost insa la curent din presa si internet cu tot ce s-a intamplat. "Fetele sunt in forma", "start excelent", "ajungem in finala", "castigat la pas" si tot asa mai departe. Cam astea au fost titlurile. Declaratiile, pe masura si ele. Dupa meciul cu Norvegia a mai scazut entuziasmul. Dar nu foarte mult. O mica scapare, ceva deconcentrare, vesnica problema a arbitrajului. Cam astea au fost scuzele. Deja ne faceam probleme ca jucam in semifinale cu rusoaicele si nu avem culoar ideal pana in finala. Nici nu conta peste cine dam in sferturi.

Si iata ca am primit Ungaria. La ora meciului eram in fata calculatorului, urmarind evolutia scorului live pe internet. Nu aveam alte informatii decat scorul. Evolutia acestuia imi dadea sperante chiar daca am fost condusi de la bun inceput. Dar cand s-a ajuns de la 24-21 la 30-21 era clar. 9 goluri diferenta insemna deja macel.

Se termina meciul. Ma asteptam deja la reactii care mai de care. Si au fost: "nu ne-a iesit jocul", "nu ne-am putut concentra", "se pare ca infrangerea cu Norvegia a lasat urme" si clasicul "atat am putut". De ce n-am putut mai mult? Pregatirea nu este facuta incat sa ne prezentam mai bine si sa putem mai mult?

Dar de obiectiv nu spune nimeni nimic? Nu recunoaste nimeni ca nu s-a indeplinit?. Pai cum asa domne? Pai uite asa ca la romani. Dam declaratii banale care nu spun nimic dar nu recunoastem esentialul. Sa vina unu' si sa ne spuna ca e vinovat ca nu si-a indeplinit obiectivul. Ca a clacat. Ca pierdut fara drept de apel. Ca isi recunoaste vinovatia si nu mai e demn de a isi mai ocupa pozitia. Probabil acum vom schimba si obiectivul ca asa e la noi. Schimbam drumul dupa cum merge calul. Am putea sa ne stabilim de la inceput ca obiectiv sa terminam cu bine toate jocurile, sau sa nu terminam ultimii desi daca ne luam dupa ce ne-a spus nea Pierre de Coubertin "important e doar sa participam" deci ne-am atins obiectivul. Ca si la Euro2008 la fotbal: initial rupeam tot si aveam echipa sa ajungem in finala, cand am iesit din grupe am avut obiectiv doar sa participam si sa ne prezentam onorabil.

Parca am fi pe vremea comunismului. Nu iesea obiectivul de productie la hectar? Nicio problema ca declaram o productie record. Acum e acelasi lucru, numai ca se schimba obiectivul in functie de productie. Scopul e acelasi, doar metoda s-a schimbat.

In concluzie suntem o tara fara obiectiv. El oricum nu conteaza si se va schimba in funcite de cum merge treaba. Nu va plati nimeni pentru ca obiectivul va fi intotdeauna atins.